mi-am luat noaptea inapoi
Nu am mai scris de mult. In ultima vreme mi-e greu sa ma adun. Intotdeauna am fost o campioana cand vine vorba de procrastinare. In momentul in care reusesc sa ma pornesc, lucrurile se desfasoara, dar pana ma apuc de ceva sunt ca vechiul Oltcit al lui tata in timpul iernii, cand bujiile umede nu scanteiaza cum trebuie. In afara de starea de nervozitate care ma macina asteptand momentul declansarii procesului de “cautare de job la modul serios” continui sa fac mult sport si imi fac update-uri la portofoliul online. Portofoliul, care imi va folosi sa gasesc un job si scuza pe care o folosesc ca argument suprem atunci cand e prea puternica vina de a nu face “ceea ce ar trebui sa fac” in loc de ceea ce fac la modul concret.
De cand am venit aici si pana acum 2 saptamani am profitat de o vacanta prelungita mult dorita. Tatonatul zonei profesionale a fost o activitate de background, timp in care am fost total absorbita de descoperirile pe care le faceam zilnic in noua mea viata. Am cunoscut oameni, am mers la event-uri, la cateva cursuri de integrare. Acum sunt familiara cu orasul – chiar mai bine decat multi care locuiesc aici de ani de zile am observat – mersul pe bicicleta, google maps, si harta STM pe care am primit-o de la aeroport la sosire (care se afla acum intr-o stare deplorabila). Montreal-ul vara este impanzit de festivaluri: ele se intampla unul peste altul de nici nu stii la care sa mergi intai. Ele ii dau orasului o atmosfera foarte placut animata de sunete si forfote de oameni. Aici imi place sa ma afund in multime pentru ca oamenii au tot timpul o anumita distanta intre ei, sunt foarte linistiti si niciodata nu fac gesturi agresive sau bruste, nu urla, nu se imbrancesc nici atunci cand sunt beti.
Un alt aspect care imi place foarte mult este felul cum se desfasoara traficul aici. Restrictia de viteza in oras este de 40 km/ora in majoritatea zonelor. Totusi, din prudenta, dar si obligati de intersectiile perpendiculare dese din oras, soferii conduc cu viteze chiar si mai mici. Imi place urbanismul nord-american: caroiajul rectiliniar dupa modelul roman (daca nu ma insel): e foarte usor sa gasesti orice adresa si chiar si fara o harta la indemana, nu ai cum sa te pierzi prin oras. In plus fiecare intersectie (atunci cand nu e semaforizata), este dotata cu semne de “arrêt” sau “stop” la care soferii chiar se opresc, si nu doar incetinesc – nu vreau sa comentez impactul pe care lucrul asta il are asupra mediului dar in ceea ce priveste siguranta mea ca biciclista in trafic pot spune ca prefer sistemul “poluant” in locul sensurilor giratorii europene care ma puneau intr-o ipostaza vulnerabila la fiecare “colt de strada” – mai ales in Romania, dar nu numai.
Siguranta ca femeie intr-un spatiu urban.
In Romania aveam des discutii cu diversi cunoscuti pe tema hartuirii sexuale in spatiu urban romanesc si nu numai. Asta mai ales in perioada cand am fost implicata in organizarea marsului “Take Back the Night” (Hai sa luam noaptea inapoi!) din Bucuresti in 2007, dar nu numai atunci. Am vorbit de cele mai multe ori la modul teoretic atata timp cat cu look-ul meu mai androgin, in Romania nu prea reprezentam un centru de inters pentru barbatii heterosexuali care altfel, nu se sfiau sa-mi hartuiasca prietenele sau sora. Ne-am invatat sa traim intr-un sistem in care restrictia ca forma de protectie este parte din normalul caruia cele mai multe dintre noi i s-au conformat in lipsa cunoasterii unei realitati diferite. Stim inca de mici ca trebuie sa fim precaute pe strazi, mai ales seara, ca este o regula nescrisa sa nu mergem in parc mai tarziu de ora 10 sau dupa ce s-a intunecat, sa evitam anumite zone sau sa luam un taxi acasa atunci cand iesim din club noaptea desi poate cateodata am prefera o plimbare linistita pana acasa. De mici vedem si ca barbatii au mult mai multa libertate de a se misca in spatiul public: cand suntem adolescenti, fratii nostri au voie sa stea “in oras” pana mai tarziu, prietenii de sex masculin sunt cei care ne conduc seara acasa inainte sa mearga si ei pe la casele lor etc. Suntem invatate ca restrictiile libertatilor noastre au rostul de a ne proteja de eventuali agresori. Daca nu respectam regulile nescrise si “o patim” riscam sa fim tot noi vinovate ca “am patit-o” pentru ca am fost “rebele”. Faptul ca “eventualii agresori” umbla linistiti pe strazi la orice ora vor ei si nimeni nu le restrange “libertatile anti-sociale” este o perspectiva mai rar luata in considerare: “pana una alta femeile sunt in siguranta cu boyfriends-ii lor, de-acum au acceptat restrictiile cu docilitate ca fiind parte din natura realitatii asa ca ce sa ne mai batem capul sa schimbam lumea”.
Eu imi doream totusi o alta lume. Imi doream sa pot merge in mijlocul naturii singura, fara a ma teme de barbati neanderthalieni sau de ursi (dar cu ursii e o alta poveste). Faceam asta oricum dar pentru ca eram destul de “rebela” sa o fac (asumandu-mi riscurile) si pentru ca imi exploatam la maxim atuul look-ului meu androgin care eventual ar fi putut induce in eroare privirile ignorante care deosebesc sexul oamenilor din jur doar in functie de vestimentatie si de lungimea parului. Dar cunosc fete care au avut parte de tratamente mult mai jignitoare decat in cazul meu des auzita replica: “ce esti mah, baiat sau fata?”. Si atunci, intr-un fel inteleg ca dupa ce in mijlocul Bucurestiului in amiaza-mare un necunoscut te-a plesnit cu palma pe fund sau ti-a pus mana pe un san si nimeni in jur nu a considerat asta ceva iesit din comun, ajungi sa te gandesti de 2 ori inainte de a lua-o la plimbare aiurea pe o carare nepopulata prin padure.
Dar pana sa ajung in Montreal, realizez ca nici eu nu imi dadeam seama destul de bine ce inseamna, la modul concret, libertatea de a te bucura de spatiu public fara atat de multe retineri legate de ora la care esti sau de locul in care te afli, avand in vedere ca esti femeie si ca nu esti insotita de nici un reprezentant al “sexului care te poate apara”. Am mai pomenit Mont Royal-ul: este locul meu preferat de plimbare, citit si in primul rand de facut sport. Fiind in mijlocul orasului, este si foarte la indemana, iar ca sa urci pe munte exista un drum serpuit prin padure pe care, desi este lat cat o sosea pe care ar putea circula masini in sens dublu, nu au voie decat pietonii si biciclistii. Drumul are inclinatia numai buna de facut sport un pic mai intens decat pe drum drept, dar nu prea inclinat incat sa te extenueze excesiv (cam 5°) si o lungime de aproximativ 5 km. Cam toata ziua exista pe el oameni care alearga, se plimba sau pedaleaza pe tot felul de mijloace de transport mecanice dar mai ales pe biciclete. De obicei eu urc pe el pe la ora 5-6 sa mai prind si putin soare si in weekend chiar mai devreme. Dar intr-o seara pe la 9.30 aveam prea multa energie asa ca am decis sa ma urc pe Mont Royal (stiind bineinteles ca nu exista ursi sau alte animale care ar putea sa ma devoreze de vie si in privinta carora, spre deosebire de oameni, nu e prea mult de facut, mai ales daca m-as fi aflat in habitatul lor). Am constatat cu uimire ca nu eram singura “nebuna” care facea sport acolo la ora aia.. mai mult de atat, am constatat si ca oamenii care mai erau pe drum erau dotati cu lumini la ei pentru a fi vazuti de eventualii biciclisti care altfel ar fi putut sa dea peste ei (deci nu erau acolo intamplator noaptea) si mai mult, am constatat si ca mai erau si alte femei “ne-insotite” care isi faceau jogging-ul intarziat intr-un aer mai racoros sau care faceau o plimbare de seara in natura cu vreo prietena. Nu vreau sa exagerez, asa ca subliniez ca nu erau multi oameni.. si chiar foarte putini in comparatie cu numarul lor din timpul zilei, dar m-am bucurat sa vad ca erau. Aseara am fost din nou, de data asta ameninta o furtuna asa ca muntele era intr-adevar mai pustiu. Poate asta a fost putin mai extrem dar nu din punct de vedere al sigurantei sociale ci din cauza furtunii si a vizibilitatii reduse. Totusi, a fost superb: licurici, drumul luminat din cand in cand de fulgerele indepartate, senzatia de plutire pentru ca drumul nu e luminat artificial, aerul racoros de noapte de vara si linistea tipica padurii.
Nu sunt total relaxata facand lucrurile astea.. cum as fi in timpul zilei pe bulevard. Inca am retineri si sunt precauta. Dar ma simt mult mai libera si mult mult mai in siguranta decat oriunde in Romania sau in Irlanda (unde nu stiam exact cum stau lucrurile si am ascultat sfaturile celor din jur care m-au speriat cu vocile lor extrem de precaute si cu povestile lor luate ca din ziare sau de la tv) sau in orice alt loc in care am fost (cu exceptia Stockholm-ului). Si mi-e greu sa descriu in cuvinte cat de important este si cat de usurata ma simt sa nu mai am de-a face zilnic cu teama aia constant prezenta undeva in spatele mintii atunci cand fac niste lucruri extrem de banale.
Acelasi lucru il pot spune si in cazul iesitului seara in oras si intorsului acasa noaptea tarziu. De obicei sunt pe bicicleta, dar intr-o seara m-am intors acasa de la un party pe jos. Vroiam sa ma plimb si am plecat inspre casa la 3.30 am. A fost o plimbare superba si nici un moment nu mi s-a strans inima ca cineva ar putea sa ma agreseze in vreun fel. Tin minte ca citeam statistici despre cum Montrealul este unul dintre cele mai sigure orase de trait. Eram sceptica. Acum sunt mai putin.
Ca masuri care se iau in directia asta aici, am cateva exemple: am observat ca din cauza ca nu ai voie sa consumi alcool nicaieri in spatiul public, aici nu exista acele bine cunoscute (mai ales bucurestenilor) gasti care stau si beau si fac scandal in fata blocului. In plus, aici nu ai voie nici sa faci scandal in zonele rezindetiale asa ca o astfel de gasca ar fi imediat dizolvata de politie chiar si daca nu ar consuma alcool. Am mai observat ca patrulele de politie sunt constant prezente pe strazi ziua, seara, la orice festival sau eveniment si mai ales noaptea, in special la orele cand lumea iese din cluburi. Pe langa faptul ca si barbatii si femeile politisti sunt intotdeauna foarte aratosi si au niste corpuri atletice de invidiat, ei sunt foarte politicosi dar si foarte vigilenti, intervenind imediat in orice situatie care ar putea fi dubioasa in vreun fel. Fascinata de ei, intr-o noapte le urmaream privirile cand patrulau: par ca niste pasari de prada carora nu le scapa nimic.
Exista politisti in masini, pe motociclete, pe biciclete si pe cai. Si ca am adus vorba, mi-am amintit de 2 poze pe care le-am facut zilele trecute mergand pe bicicleta pe la Place des Arts in timpul festivalului “Les francofolies de Montreal”.
life is about moving on
Desi am petrecut 7 luni in Irlanda inainte sa vin aici, pana acum niciodata nu mi-am pus problema ca de fapt a fi departe de lucrurile care imi erau atat de familiare in Romania, m-a facut sa fiu mai curioasa in legatura cu ele. Carti despre care se vorbea in jurul meu, muzica, pareri ale oamenilor pentru care nu aveam urechi inainte etc si-au facut acum loc in sfera mea de interes. Sa fie un gol pe care il completez in viata de aici sau sa fie distanta care imi da o vedere in perspectiva, nu stiu inca. In plus, am un ragaz sa ma uit inapoi si in acelasi timp inainte si sa imi dau seama de fapt ce am adunat pana acum si unde ma voi indrepta mai departe. Cand eram in Brasov, intr-o seara pe care o petreceam la o masa cu prietene care imi sunt dragi, una dintre ele mi-a spus ca e foarte faina perioada asta de tranzitie in care ma aflu, un moment suspendat intre lumea din care plec si lumea spre care ma indrept. Nu stiu daca inca sunt in tranzitie. Oarecum da. Imi place cand stiu ca nu trebuie sa aleg ceva sau altceva. Sunt lucruri bune de ambele parti si acum am parte si de cele de acolo si de cele de aici. Multe din lucrurile de care ma bucur aici pentru multi de aici nu inseamna nimic: cunosc oameni care nu inteleg de ce mai fascineaza anumite lucruri, de ce ma uimesc si in final de ce le observ. Ma bucur ca provin din Romania si ma bucur ca am plecat de acolo.
Life is about moving on.*** A mea cel putin este, fara indoiala, asa.
***A trai inseamna a nu sta pe loc.
“nu pot sa returnez cadourile de nunta, m-am indragostit de noul meu prajitor de paine”
Ieri citeam despre decriminalizarea homosexualitatii in India. Am fost placut surprinsa. Totusi, cel putin cei implicati cat de cat in activism stim bine ca decriminalizarea poate sa nu insemne decat cel mai mic pas in avansarea drepturilor egale intre cetatenii unei tari. Iar legile sunt asa de vulnerabile la schimbarile de directie in politica..
Saptamana trecuta am urmarit stirile din Lituania legate de amendamentul votat de parlament pentru asa-zisa “protectie a minorilor impotriva efectului daunator al informatiei publice”. Cred ca e usor de inchipuit ca un astfel de amandament nu este altceva decat o o alta fata a cenzurii homofobe: “propaganda homo si bi sexuala” este clar subliniata drept periculoasa pentru sfera de cunostinte a tinerilor sub 18 ani. Urmarea directa este in mod vadit interzicerea oricaror referinte la homosexualitate in scoli sau in alte locuri publice care pot fi accesate de tineri. [nota ulterioara: Legea a fost initial oprita de la promulgare de catre presedintele lituanian dar ulterior revotata iar veto-ul lui depasit de o majoritate covarsitoare care a votat in favoarea ei (87 la 6). Deci in final s-a promulgat.]
Tot ieri, am primit un link catre un video care mi-a tot revenit in minte toata ziua: un discurs tinut de Barack Obama in cadrul unei receptii tinuta la Casa Alba cu ocazia LGBT Pride Month (sau intr-o traducere mai stangace facuta de mine luna mandriei lgbt). Discursul m-a emotionat putin. In mare, a vorbit despre importanta egalitatii cetatenilor in fata legii in ceea ce priveste atat drepturile cat si responsabilitatile care le sunt conferite de statutul lor de cetateni ai unei tari. Respir usurata sa vad ca in sfarsit incep sa aud si in mediile mainstream-izate discursuri legate de drepturile gay ce folosesc ca baza argumentativa in primul rand relatia stat-cetatean, referindu-se mai putin la toleranta sau acceptare, cuvinte devenite niste clisee atunci cand sunt asociate cu miscarile l, g, b, t, i, q (si alte litere). De multa vreme ma intreb de ce drepturile unor cetateni ajung sa fie vulnerabile la incuviintarea unei populatii majoritare careia probabil putin ii pasa de impactul pe care deciziile lor de mase il are asupra vietilor personale ale unor indivizi. Cel mai concret mi-am pus problema asta cand am urmarit afluxul de informatii legate de controversata prop 8 de anul trecut din California. Ce a insemnat in mare prop 8? O propunere de schimbare a constitutiei Californiei prin adaugarea unei sectiuni care mentiona explicit ca o casatorie poate avea loc doar intre un barbat si o femeie. Propunerea venea ca urmare la legalizarea casatoriilor gay in California in primavara aceluiasi an. Modificarea constitutiei se putea face prin referendum. Referendumul a avut loc in noiembrie, propunerea 8 a fost votata de majoritate deci modificarea constitutionala a fost promulgata. Au fost multe proteste ulterior. Erau multe cupluri gay care se casatorisera din primavara pana in toamna si a caror situatie era incerta: Ellen DeGeneres (una dintre cei care s-au casatorit in vara lui 2008) spunea intr-un interviu “va rog votati impotriva propunerii 8 – nu pot sa returnez cadourile de nunta, m-am indragostit de noul meu prajitor de paine”. Desi exprimat pe un ton ironic, tipic lui Ellen, ne dam seama ca de fapt lucrurile merg mult mai departe de intrebarea “ce facem cu cuplurile care s-au casatorit pana acum?” si scoate in evidenta vulnerabilitatea drepturilor unora vs stabilitatea drepturilor altora in contrast cu stabilitatea constanta care exista atunci cand vorbim de responsabilitatile ambelor categorii de cetateni. Si mai concret, daca sunt gay, drepturile mele, stabilitatea din viata mea, siguranta sau statutul social sunt negociabile, vulnerabile si variabile pe tot parcursul vietii mele, timp in care responsabilitatile mele sunt in mare parte imuabile. Si asta in principal pentru ca subiectul “gay” se intampla sa fie – si probabil va continua sa fie – un subiect controversat.
Atunci cand in Canada s-a votat legalizarea casatoriei gay la nivel federal (in 2005) in discursul primului ministru era un pasaj care mi-a atras atentia in mod special pentru ca se referea foarte exact la cum drepturile individuale nu ar trebui sa fie lasate la latitudinea unui vot care in societatea democratica functioneaza dupa regula “majoritatea decide”:
“…drepturile minoritatilor nu sunt si nu ar trebui sa fie supuse vointei majoritatii. Drepturile cetatenilor [canadieni] care apartin unui grup minoritar trebuie protejate in functie de statutul lor de cetateni cu drepturi depline, si nu in functie de numarul lor. Aceste drepturi nu trebuie niciodata lasate sa fie vulnerabile la impulsurile majoritatii.” ***
E un discurs frumos. Dar oare casatoria gay va fi un drept garantat canadienilor ne-heterosexuali doar pana in momentul in care cineva se va gasi cu puterea in mana si cu viziuni mai putin progresiste? Daca voi decide vreodata sa intru intr-un parteneriat, oare voi avea vreodata garantia ca desfacerea parteneriatului meu va depinde exclusiv de mine si persoana cu care m-am “unit”? Sau intotdeauna va trebui sa am in vedere faptul ca o decizie care nu tine de “noi” va putea schimba natura relatiei “noastre”?
Si in final, controversa asupra casatoriei gay este o discutie in mare parte ideologica, nu? Vorbim toti despre cum suntem sau nu de acord cu asta; dar ma intreb cati dintre cei care isi dau cu parerea se gandesc vreodata daca exista vreo consecinta concreta a legalizarii casatoriei gay asupra vietii lor sau asupra drepturilor lor.
La o conferinta feminista unde se discuta un alt subiect controversat cineva si-a inceput discursul cu fraza: “if you are against abortion, then don’t have one” (daca nu esti de acord cu avortul, atunci nu face unul). Este un fel de a pune problema care mie imi place foarte mult si pe care eu l-as extinde si asupra subiectului de aici: “daca nu esti de acord cu casatoria gay, atunci nu te casatori cu o persoana de acelasi sex” .
Si inchei cu ce spunea o prietena intr-un articol:
“- D-le Popescu, de bună voie şi nesilit de nimeni, îl luaţi în căsătorie pe Ionescu?
- Da.
- D-le Ionescu, de bună voie şi nesilit de nimeni, îl luaţi în căsătorie pe Popescu?
- Da.
- Doamnelor şi domnilor din public, sunteţi de acord ca Popescu să se căsătorească cu Ionescu?
- Nu, zice dl Varză-Viezure-Mânz.
- Imi pare rău, d-le Ionescu, îmi pare rău d-le Popescu, nu vă puteţi căsători. D-nul Varză-Viezure-Mânz nu-i de acord.”
Nota: ***[Din declaratia Primului Ministru canadian Paul Martin in legatura cu Bill C-38 (The Civil Marriage Act); February 16, 2005; House of Commons, Canada]
cu ochi de melc
De o saptamana incoace aproape in fiecare seara merg la un curs de integrare pe piata muncii canadiene: S’adapter au monde du travail québécois. Dimineata ma intreba Masli de ce imi trebuie asa un curs si ce poate fi asa de diferit la piata muncii canadiene fata de cea romaneasca. Si eu eram putin reticenta la a merge la un astfel de curs, crezand ca o sa ma plictisesc oribil. Pana la urma mi-am spus ca nu am nimic de pierdut avand in vedere ca oricum deocamdata curiozitatile de tot felul imi ocupa majoritatea timpului: oficial denumite “procesul de adaptare” . Ca o paranteza: la evaluarea de nivel de limba franceza am fost intrebata ce sfat i-as da cuiva care se pregateste sa emigreze in Canada iar raspunsul meu imediat a fost de o natura extrem de pragmatica – sa isi aduca cat de multi bani poate! Imi dau seama pe zi ce trece cat de important e sa nu fii sufocat de nevoi financiare macar in primele 2-3 luni aici. Sa ai timp sa descifrezi fiecare cod la timpul lui.
Revenind la cursul de adaptare, azi de la 5.30 voi participa la ultimul modul (7) si recapituland, constat putin cu uimire ca de fapt aici exista mici nunate in asemanarile si diferentele cu Romania sau Europa, nunate care pot fi insesizabile in cele mai multe situatii dar care capata forma atunci cand stii de ele. Comparativ cu experienta mea din Romania, cautatul unui job aici are putin alti pasi si pare a fi de fapt un job in sine desfasurat pe o anume perioada de timp. Pe scurt, cv-ul trebuie sa fie intotdeauna insotit de o scrisoare de intentie, altfel nimeni nu se uita la aplicatia ta; odata trimisa aplicatia, urmeaza sa fii contactat pentru un scurt interviu telefonic (sincer e lucrul de care sunt terifiata – in afara ca se face prin sursa de comunicare fata de care am o fobie inexplicabila, mai e si in franceza); apoi un alt interviu fata in fata si in final, daca esti preferat, o alta intalnire in care se discuta oferta salariala. Cel putin teoretic, parcursul pare sa fie destul de anevoios chair daca poate ca nu e tot timpul urmat intocmai si in totalitate. Cum faceam eu in Romania? Ma uitam pe bestjobs la oferte, aplicam apasand pe un buton si in putin timp eram sunata de cineva care imi cerea fie sa trimit un portofoliu, fie sa programam un interviu. La interviu discutam si oferta salariala si conditiile de angajare. Asta atunci cand nu aflam de vreun job pentru mine prin cineva cunoscut. Desi diferentele nu sunt chiar asa de mari, aici networking-ul pare sa conteze putin mai mult decat in Romania iar bilingvismul este o necesitate si nu un atu. Lucrul care mi se pare ca difera putin mai mult fata de experienta mea anterioara este ca aici e foarte important sa retii numele companiilor pentru care aplici, numele persoanelor care te contacteaza si cu care discuti si in plus sa faci o oarecare cercetare asupra companiei pentru care aplici, astea toate inainte a primi acel prim telefon. Detaliile legate de politete si diplomatie aici au o pondere mult mai mare si observ ca nu numai in mediul profesional.
O convingere pe care am avut-o cand am venit aici a fost ca in Quebec cultura este o combinatie intre englezismul nord-american, si frantuzismul european. Incep sa imi schimb putin parerea. De exemplu, quebecii nu imi dau deloc impresia ca ar avea ceva in comun cu latinismul care altfel leaga vizibil temperamentul romanilor de cel al italienilor, spaniolilor sau francezilor europeni. Mai degraba sud-americanii ar fi asa aici. Quebecii nu strang mana de salut, nu prea se pupa, nu iti invadeaza spatiul personal nici atunci cand faci conversatie cu ei, nici in autobuze sau metrouri, nu vorbesc tare, nu se cearta, nu se reped, nu poarta discutii virulente in contradictoriu, si de multe ori pentru ei pare sa fie mai important sa pastreze linistea si pacea decat sa isi spuna punctul de vedere; aproape ca par obsedati de cuvinte ca negociere, consens, comunitate si intelegere (si daca nu chair de cuvintele in sine, cu siguranta de notiunile pe care ele le denumesc). Partial eu cred ca ei au mostenit asta de la irlandezi. Conform expozitiei pe care am vazut-o la sfarsitul lunii mai aici (Irlandais O’Québec) si conform scurtei istorii care ni s-a facut in primul modul al cursului, unul dintre valurile importante de emigranti din Québec este irlandez. Petrecand cele 7-8 luni in Irlanda, am simtit acelasi lucru: oamenii nu ridicau vocea unul la altul si orice sentiment negativ fata de cienva il interiorizau. In plus, dupa experienta de acolo am constatat ca si comportamentul meu s-a modificat. Intotdeauna am fost un om caruia i-a placut sa dezbata idei si sa poarte discutii in contradictoriu – face parte din procesul meu de dezvoltare personala: ma ajuta sa imi clarific si argumentez propriile ganduri, ma ajuta sa constientizez si analizez lucruri pe care altfel doar le intuiesc, si imi exerseaza activitatea neuronala. Intotdeauna mi-am sustinut punctele de vedere cu multa pasiune si de multe ori am dus anumite idei pana la extrem chiar daca nu intotdeauna am crezut in ele pana la capat (ghidata de principiu ca nu poti gasi centrul de echilibru al unui obiect daca nu ii cunosti limitele extremitatilor). In continuare fac asta dar intr-un alt fel. Ceea ce simt ca s-a schimbat in Irlanda este pasiunea cu care faceam acest lucru: acum imi exprim punctul de vedere intr-o forma mult mai domoala iar dorinta de a-l convinge pe celalalt ca parerea mea este valabila este mult mai putin pregnanta. Imi pasa mai putin sa ii schimb pe ceilalti si ma limitez sa ma bucur atunci cand vad schimbari in mine insami, gandindu-ma ca cine are urechi sa auda, va asculta si daca nu ridic tonul. Altfel, in relatii concrete cu oameni mai tot timpul nu iau partea unuia sau altuia, nu o singura data reprosandu-mi-se ca sunt ambivalenta sau instabila in pozitiile pe care le iau in diversele situatii.
La curs ni s-a dat exemplu o anecdota in care un tip emigrat in Québec isi exprima punctul de vedere fata de o colega de la sevici in legatura cu strategia de a aborda un client. Colega era cea care trebuia sa se ocupe de contul respectiv iar el nu era de acord cu strategia adoptata fata de clientul in cauza pentru ca acestuia i se permitea intarzierea unei plati doar pentru ca era un client vechi si fidel lor. Tipul, extrem de devotat companiei, era ferm convins ca o astfel de strategie le va afecta incasarile si cu virulenta se confrunta cu colega in cauza sustinandu-si punctul de vedere cu argumente din ce in ce mai dure si incheind cu o remarca de genul “compasiunea plasata nepotrivit este pentru cei slabi iar daca noi vrem sa fim o companie competitiva nu ar trebui sa adoptam astfel de strategii”. Cateva zile mai tarziu el este chemat de superiorul lui care ii remarca devotamentul fata de companie si aportul important adus pentru ca apoi sa ii comunice ca la ei in companie nu sunt tolerate confruntarile de genul celei pe care el a avut-o cu colega in cauza, ca deciziile la ei se iau prin consens si ca daca se mai intampla odata sa aiba o astfel de discutie cu cineva, va fi nevoit sa paraseasca compania.
Este directia in care probabil ne miscam incet incet cu totii. Canada cu cativa pasi inaintea Romaniei. Dar imi inchipui ca pentru un roman care nu a mai calatorit nici macar in Europa si care proaspat aterizeaza aici, socul este probabil destul de puternic. Noi ca romani, obisnuiti sa ne agitam atat, consumam si multa energie chit ca suntem pe strada si comentam de cum cineva e imbracat sau cum e tuns, ca suntem acasa si discutam in contradictoriu cu membri familiei, sau la birou unde dezbatem tot felul de lucruri legate de job sau nu, ori la un suc unde discutam tot felul de idei si atitudini, carti si filme etc. La toate astea se mai adauga si stresul. Nu stiu daca e doar experienta mea, dar cred ca noi, romanii nu prea suntem obisnuiti sa internalizam frunstrari, ca nu suntem educati asa. In Irlanda tin minte ca erau momente cand simteam ca tot calmul ala ma apasa asa de tare incat imi venea sa alerg pe plaja, pe camp, pe varf de munte urland din adancul plamanilor doar ca sa eliberez energie. Faceam mult sport acolo. Asta e reteta dupa care ma ghidez si aici. Si cand spun energie nu ma refer neaparat la energie negativa.
La inceputul cursului am aflat despre 3 componente ale societatii quebecoase considerate importante de stiut cand te raportezi la oameni aici, si mai ales in relatiile de serviciu: valorile predominant feminine, raporturi ierarhice putin proeminente si asa numita toleranta la incertitudine. Un lucru care m-a mirat a fost ca, inca de la primul modul de curs, ni s-a vorbit de valori feminine, de societatile amerindiene care functionau in sisteme matriarhale sau predominant matriarhale si de cum asta a avut impact asupra europenilor sositi in Noua Franta. Si ceea ce m-a mirat de fapt a fost faptul ca la modul cel mai natural posibil cineva vorbea despre o societate mentionand rolul pe care femeile l-au avut in conturarea acelei societati si aportul important pe care ele l-au adus in definirea valorilor contemporane ale respectivului loc. Pana acum nici nu mi-am dat seama cat de obisnuita eram sa aud lectii de istorie povestite la modul asa zis neutru dar care de fapt era masculin (HIStory).
Si cum continui sa explorez cu ochi atenti de melc, va urma!
roller derby
Aici unii il numesc varianta feminina a hocheiului. Eu mai degraba il identific ca extensie riot grrrl in sport.
In mare, roller derby inseamna un meci intre 2 echipe de cate 5 jucatori care pe role (cu 4 roti) se invart intr-un oval care aminteste de patinajul viteza. Pe tot parcursul meciului, jucatorii din ambele echipe se deplaseaza in sens invers acelor de ceas. Cate 4 jucatori din fiecare echipa ‘ruleaza’ grupati intr-o formatie compacta (pack). Ceilalti 2 jucatori ramasi (jammers) - cate unul din fiecare echipa – pornesc putin mai tarziu in urma formatiei. Jammers-i sunt cei care inscriu puncte. Ei se intrec intre ei si rolul lor este sa ajunga din urma si sa depaseasca de cate ori pot grupul mare de jucatori (astfel ei inscriu puncte). Jucatorii din cadrul pack-ului trebuie sa-si protejeze jammer-ul din echipa proprie si sa il blocheze pe cel din echipa adversa. Ei pot face asta folosind doar partea de sus a corpului, fara cap, palme, pumni, antebrate si coate. Jocul are 2 reprize a cate 30 minute si punctele sunt acumulate in functie de numarul de jucatori adversi din pack depasit de jammer-i. De exemplu, daca un jammer trece cu succes de intreg pack-ul echipa lui va acumula un maxim de 4 puncte (corespunzand celor 4 jucatori adversi depasiti). In plus acel jammer va deveni lead jammer, ceea ce ii va conferi niste drepturi speciale. In timpul unei reprize totusi jucatorii nu se rotesc acolo incontinuu pana ametesc. In principiu, dupa ce s-a dat startul in cursa, un jammer poate incerca sa depaseasca pack-ul de cate ori vrea. Aici intervine dreptul special al lead jammer-ului care odata ajuns ‘fruntas’ poate opri cursa cand vrea el, lovindu-si palmele de solduri in mod repetat. Asta constituie o tura (jam). La incheierea unei ture se ia din nou startul. Intre ture jucatorii de rezerva si cei de pe teren se schimba continuu, adica nimeni nu are o pozitie fixa in echipa si toata lumea dintr-o echipa participa la un meci (nu e ca la fotbal unde rezervele ajung pe teren doar in situatii speciale si unde inaintasii sunt tot timpul inaintasi iar aparatorii, aparatori).
Wikipedia spune ca roller derby-ul contemporan este international, predominant feminin, ca functioneza in general intr-un circuit non-profit iar cei implicati nu sunt sportivi profesionisti, are o baza etica DIY solida iar in cadrul lui se gaseste, pe langa componenta sportiva si o componenta estetica legata de punk-ul satiric si feminismul de val trei.
Uite un scurt si sugestiv filmulet despre liga montrealeza.
Asta am simtit si eu cand am fost acolo: roller derby-ul e mai mult decat un sport iar in sala aia se desfasoara mai mult decat o competitie sportiva. Totul se intampla pe muzica riot grrrl si punk. Publicul este majoritar feminin si pare sa adune toata multimea alternativ-queer-punk-cool a Montreal-ului. Iar jocul, competitia din el nu exclude spiritul de echipa iar agresivitatea nu e generata de sentimente negative, dorinta de a castiga nu primeaza in fata fairplay-ului iar echipele desi se intrec intre ele, nu o fac pentru vreun castig: toate echipele fac parte dintr-o singura liga iar evenimentele care au loc in afara meciurilor sunt comune (petrecerile pentru strangerea de fonduri, cele de dupa meciuri etc). Jocul nu are alta miza decat jocul in sine iar jucatorii nu se afle acolo din alt motiv decat pasiunea lor pentru joc.
Noi (Maria, MJ, eu) eram intr-o seara la metrou si ne-am sezat pe banca sa asteptam trenul langa o tipa care avea Ipod-ul in urechi. Tocmai discutam despre cum Drugstore (celebrul bar lesbian montreal-ez pe 6 etaje) este frecventat de un public cu care nu prea avem multe in comun si Maria imi prezenta alte evenimente la care trebuie sa mergem daca vreau sa cunoasc scena lesbiana alternativa misto: roller derby si meow mix (printr-o coincidenta, ambele s-au nimerit in aceeasi seara, una dupa alta). Sa revin, asadar la metrou tipa cu castile in urechi de langa noi scoate un flyer si ni-l da scuzandu-se ca ne-a ascultat conversatia si invitandu-ne la urmatorul meci. Intamplator, ea era una dintre jucatoarele din Les Contrabanditas: Mustash Rides, cu Ash venind de la prenumele ei, Ashley. Ne-am prezentat si in scurta conversatie care a urmat, Maria a pomenit de cum vom merge la meci cu un banner pe care il vom face pentru ea. Cu banner-ul asta mi-am petrecut dupa amiaza de vineri si jumate din noaptea de vineri spre duminica. Dupa meci i l-am facut cadou.
Apoi ne-am indreptat spre Meow Mix.
(va urma)
schimbatul climei face bine la ten
Sunt 4 saptamani si 2 zile de cand sunt aici. Abia m-am intors de la o tura de alergat dus pe De Maisonneuve pana la Atwater si intors pe Sherbrooke. Mi se pare vremea perfecta de alergat: din cauza ploii marunte aerul e umed dar curat si cald iar cadenta monotona ii imprima o anumita liniste care ma relaxeaza. De cateva zile incoace ma tot urmareste un gand legat de tenul meu care devine din ce in ce mai curat fara a urma nici un tratament special pe care nu l-as fi incercat vreodata in Romania. Doar azi cand am intrat pe usa si mi-am aruncat toate hainele ude de pe mine gandul s-a concretizat in titlul postului asta. Odata cu propozitia de inceput mi-a venit si pofta de scris. O asteptam de mult ce-i drept.
Probabil ca asa simt despre mai multe experiente pe care le-am avut pana acum aici: am fost sa alerg prin ploaie si in loc sa ma intorc stropita cu noroi in parte de jos a pantalonilor mei de trening albi pe care ii folosesc de vreo 2 ani la alergat, m-am intors cu ei doar uzi de apa. Asta ma scuteste de plata a unor extra 3.25 dolari pe care i-as fi dat uneia din masinile de spalat si unuia dintre uscatoare din subsol. Intr-una dintre seri m-am uitat cu Maria si MJ (colegele mele de apartament *nume care vor mai aparea) la un film cam pueril dar cica horror: Quarantine . Singurul lucru care mi s-a parut horror la el a fost gandul ca decorurile din filmele de genul asta atunci cand eram in Romania erau SF pentru mine dar acum ele sunt parte din ceea ce vad in jurul meu de fiecare data cand cobor la subsol sa imi spal hainele sau sa arunc gunoiul sau de fiecare data cand stau la birou si intorc capul spre stanga si vad curtea interioara cu scara de incendiu agatata de peretii cladirii.
Stau intr-o cladire de 3 etaje din lemn care pare destul de veche in comparatie cu cladirile de condo-uri moderniste si extrem de scumpe care impanzesc restul Westmount-ului. Sunt cateva imobile de genu asta uitate pe marginea de vest a cartierului cu renume de cartier de fitze. Maria are o prietena care sta la cateva strazi de noi mai in mijlocul cartierului - o tipa foarte modesta si misto – care ne spunea cand a fost pe la noi ultima data ca ori de cate ori cineva o intreaba unde locuieste, ea spune ca in NDG (cartierul vecin) doar ca sa nu fie catalogata ca un “copil rasfatat de Westmount”. Probabil ca cel mai bine ar putea MJ sa explice ce inseamna asta, cu exemple, pentru ca ea momentan lucreaza pe Sherbrooke la Dairy Quinn si are de-a face cu ei si parintii lor obfuscati zi de zi. Mai vine din cand in cand acasa si ne povesteste cum unul dintre copii grasuti s-a agatat de usa de la frigider si era sa cada cu tot frigiderul sau cum mama altuia a facut o super criza de nervi ca aparatul continua sa spuna ca are fonduri insuficiente pe cardul ei de credit – femeia tot insista ca e de neconceput asa ceva ca e un card cu credit nelimitat.
Eh, azi dimineata m-am trezit cu gatul stramb. De cand am venit aici dorm pe o saltea pe care mi-a imprumutat-o Maria. Pe ea am o plapuma intinsa in loc de cearceaf si sacul de dormit vechi al Monei – coconul! – pe care l-am mostenit plin de amintiri la “despartirea” de ea (ghilimelele pentru ca despartirea a fost de fapt doar o prima treapta de transformare a relatiei dintre noi). Coconul era cel care ne revigora cu energie proaspata cand ne simteam obosite si mai ales, era magicianul care ne vindeca durerile de pantera. Inca il percep ca pe un cilindru care imi regenereaza aura energetica. Problema e ca nu am perna si am crezut ca ma voi obisnui in timp si fara dar azi dimineata totusi am decis ca nu voi mai economisi acei 10 dolari care imi pot salva bunastarea trezitului de la ora 8 si ma voi duce sa imi cumpar o perna.
(va urma)
(pe scurt)
De fapt totul a inceput mai demult… concret, in ianuarie 2008.
Am aplicat pentru emigrare in Canada. Gandurile de plecare in Canada sunt mai vechi dar dupa ce m-am intors din Irlanda am stiut ca nu mai vreau sa stau in Romania: simteam ca trebuie sa se intample o noua schimbare in viata mea daca vroiam sa continui sa ma transform. Povestea cu Sina a fost un pretext destul de bun sa fac in sfarsit pasul decisiv. Din diverse motive, am hotarat ca pentru inceput Montreal va fi locul potrivit pentru mine.
Au urmat o serie de etape care in total au format un proces de emigrare de (fix) 9 luni:
ianuarie – aplicatia pentru CSQ (Certificat de Selection du Quebec)
mai – interviul (in urma caruia am obtinut CSQ-ul)
iunie – aplicatia pentru viza
septembrie – examenul medical
octombrie – am primit viza (valabila un an de la examenul medical)
Intre timp am aplicat pentru admitere la Universitatea Concordia din Montreal: Undergraduate, Major in Design. Ieri am primit raspuns ca nu sunt nici acceptata si nici respinsa. M-au pus pe o lista de asteptare pentru situatia in care unii dintre cei admisi ar renunta la locul care li s-a oferit. O decizie finala se va lua in iulie si atunci ma vor anunta. Inclin sa cred ca nu sunt singura pe aceasta lista de asteptare si ca nici nu vor fi prea multi care sa renunte dupa ce au fost acceptati. Deci il iau mai degraba ca pe un NU formulat diplomatic. Si… trec la planul B… care inca nu exista decat intr-o forma vaga – dar e pe drum.
Cert e ca voi zbura spre Montreal pe 16 mai.
